CCR, pensiile speciale și cronologia unei duble măsuri / Justiția cu două viteze

Pe 28 decembrie, Curtea Constituțională a României ar fi trebuit să dea verdictul pe pensiile de serviciu. N-a dat. A invocat lipsa de cvorum și a amânat 24 de ore.

Nu era prima întârziere. Era doar încă una, într-un dosar plimbat de luni întregi.

În sală erau judecători. Nu destui. Pentru că, înainte de pauză, a existat o cerere de amânare până pe 15 ianuarie, motivată vag: „clarificarea unor aspecte”. Cererea a fost respinsă. S-a luat pauză. După pauză, patru judecători n-au mai revenit în sală. Deloc. Fără scandal. Fără explicații publice. Doar prin absență.

Rezultatul a fost simplu și previzibil: fără cvorum, fără decizie. De ce au lipsit, dacă a fost deliberat sau justificat – astea sunt detalii care se vor pierde în comunicate seci. Ce rămâne este efectul: nu există o decizie.

A doua zi, pe 29 decembrie, scenariul s-a repetat aproape identic. Aceiași judecători au lipsit. De data asta, nu s-a mai putut nici măcar începe deliberarea. Termenul a fost mutat pe 16 ianuarie anul viitor.

Și exact aici începe problema reală.

Pentru că vorbim despre una dintre cele mai sensibile teme din România ultimilor ani: pensiile speciale. Bani publici. Privilegii. Diferențe flagrante între cetățeni. O temă care inflamează societatea și care a fost promisă spre „rezolvare” de aproape toate guvernele. Și totuși, când ajunge pe masa CCR, timpul se dilată inexplicabil.

Când CCR avea cvorum, timp și fermitate

Să facem un pas înapoi.

Nu cu mult timp în urmă, CCR a fost chemată să se pronunțe pe măsuri fiscale care au lovit direct mame aflate în concediu de creștere a copilului. Indemnizațiile lor au fost tratate drept „venituri” și, ca atare, supuse taxării. Argumentul Curții a fost rece și matematic: chiar dacă au o natură socială, ele sunt venituri în sens fiscal. Deci pot fi impozitate.

Atât.

Nu s-au cerut luni de analiză.
N-am văzut pauze dramatice.
Nu s-au invocat probleme de cvorum.
Nu a plecat nimeni din sală.

Și aici apare comparația inevitabilă.

Pentru că acele indemnizații nu sunt bani „în plus”. Sunt o compensație pentru faptul că acele mame nu au voie, prin lege, să realizeze alte venituri. Mamele aflate în concediu de creștere a copilului sunt obligate, prin lege, să își suspende activitatea profesională pentru a beneficia de indemnizație.

Pe durata acestui concediu, ele nu pot desfășura activități salariale sau independente și nu pot obține venituri curente din muncă, cu excepția unor praguri strict plafonate prevăzute expres de lege.

Indemnizația nu este un „venit suplimentar”, ci singura sursă de subzistență permisă legal în acea perioadă. Orice depășire a limitelor legale poate duce la suspendarea sau pierderea dreptului la indemnizație, cu obligația de a returna sumele încasate.

Cu alte cuvinte, statul interzice munca, dar tratează indemnizația ca pe un venit obișnuit atunci când vine vorba de taxe.

Atunci a fost simplu. Rapid. Clar.

Când e vorba de magistrați, timpul se rupe

Ajungem în prezent. Pensiile speciale ale magistraților. O categorie profesională puternică, influentă, conectată instituțional. Brusc, lucrurile nu mai sunt simple. Brusc, apar dificultăți. Brusc, nu se mai poate întruni cvorumul.

Legal, totul poate fi explicat. Procedural, există justificări. Dar justiția constituțională nu trăiește doar din procedură. Trăiește și din aparența de imparțialitate.

Și exact aici începe să scârțâie povestea.

Pentru că problema nu este doar această amânare. Problema este șirul de amânări. De fiecare dată când subiectul ajunge la pensiile magistraților, ceva se întâmplă. Se mai cere timp. Se mai ia o pauză. Se mai amână o ședință. Se mai invocă o dificultate. De parcă decizia ar fi mereu pe punctul de a fi luată, dar niciodată suficient de coaptă.

Între timp, în spațiul public apare un zgomot de fundal bine cunoscut. Voci online care explică, cu gravitate, cât de greu muncesc magistrații. Cât de solicitant e să citești un dosar de o sută de pagini în câteva ore. Cât stres, câtă presiune, câtă responsabilitate. De parcă, în țara asta, doar ei muncesc. De parcă restul oamenilor n-ar avea termene, volume de muncă, nopți pierdute și decizii luate sub presiune.

Dar paradoxul e altul.

Când e vorba despre momentul în care magistrații ar trebui să iasă la pensie „ca aproape toți magistrații din lumea civilizată”, timpul devine elastic. Discuția devine complexă. Apar nuanțe, excepții, clarificări. Se cere înțelegere. Se cere răbdare.

În schimb, când e vorba despre o problemă care roade societatea de ani de zile, despre un subiect care a erodat încrederea publică și a devenit simbolul inechității — pensiile speciale — ni se spune că e nevoie de și mai mult timp. Că nu se lucrează în weekend. Că e dificil. Că e complicat. Că mai trebuie analizat.

Toate acestea pot fi adevărate. Dar puse cap la cap, arată prost.

Pentru că oamenii nu judecă CCR după regulamente interne. O judecă după ritm. După coerență. După faptul că unele dosare par să alerge, iar altele să se târască.

Curtea Constituțională a României ajunge, astfel, într-o poziție delicată. Nu pentru că ar încălca legea. Ci pentru că lasă impresia că legea se mișcă diferit în funcție de cine este afectat.

Pentru cetățeanul obișnuit, mesajul e simplu și brutal:

• când decizia nu deranjează sisteme puternice, CCR decide;
• când decizia atinge un sistem puternic, CCR mai are nevoie de timp.

Poate că aceasta nu este realitatea din interiorul Curții. Poate că judecătorii sunt animați de cele mai bune intenții. Dar în spațiul public, intențiile nu se văd. Se văd faptele. Se văd amânările. Se văd pauzele. Se vede lipsa de cvorum.

Iar când această lipsă de cvorum apare fix acolo unde miza e uriașă pentru o categorie privilegiată, percepția de dublă măsură devine inevitabilă.

Justiția constituțională nu-și permite luxul de a spune „aveți încredere în noi”. Încrederea nu se cere. Se câștigă. Și se pierde repede atunci când aceeași instituție pare severă cu cei mulți și indulgentă cu cei puțini.

Nimeni nu contestă dreptul CCR de a amâna. Legea îi permite.

Întrebarea reală rămâne alta, mult mai simplă și mult mai incomodă: de ce, de fiecare dată, tocmai aceste dosare ajung să fie amânate?

Pe 16 ianuarie, CCR are din nou termen. Atunci, teoretic, ar trebui să decidă. Practic, rămâne de văzut.