Adio, 2025!

„Nu trăim fără să spunem adio. Nu trăim fără să murim puțin.” E un gând vechi, dintr-o melodie franceză de prin anii ’75, dar care rămâne la fel de adevărat. Pentru că viața, indiferent de epocă, se întâmplă la fel: prin despărțiri. De oameni, de ani, de visuri, de versiuni ale noastre.

2025 devine, încet, trecut. Un număr care rămâne în urmă, dar care a fost plin de zile, gânduri, așteptări, oboseli și mici sau mari victorii.

Un an nu este doar timp. Este ceea ce am simțit. Este ceea ce am pierdut și ceea ce am câștigat fără să știm că vom avea nevoie. În 2025 am fost, poate, mai puternici decât credeam. Sau mai fragili. Am învățat lucruri pe care, poate, nu ni le-am dorit, dar care ne-au format.

L-am început cu speranță. Cu planuri mari sau mici, cu promisiuni făcute în liniște. Unii ne-am imaginat că va fi „anul nostru”. Alții doar că va fi mai bun decât precedentul. Am pornit cu vise clare, cu obiective, cu inima deschisă.

Pentru unii, lucrurile s-au așezat. Au venit reușite, începuturi frumoase, împliniri. Pentru alții, nu. Unele vise au rămas suspendate. Unele planuri s-au amânat. Unele speranțe s-au stins încet, fără zgomot. Și asta doare, chiar dacă nu vorbim mereu despre asta.

Unele zile au trecut ușor, altele ne-au apăsat. Au existat momente în care ne-am întrebat dacă mergem în direcția bună, dacă efortul merită, dacă lucrurile se vor așeza vreodată. Au fost seri în care am tăcut mai mult decât am vorbit și dimineți în care ne-am ridicat doar din inerție. Și totuși, am mers mai departe.

2025 a fost și un an al pierderilor. Unii am pierdut oameni — definitiv. Alții prieteni care, deși încă trăiesc, nu mai fac parte din viața noastră. Drumurile s-au separat, conversațiile s-au rărit, legăturile s-au slăbit. Am spus adio-uri pe care nu le-am ales.

Spunem adio oamenilor care au fost, pentru o vreme, centrul lumii noastre. Uneori pleacă ei, alteori plecăm noi. Nu întotdeauna din lipsă de iubire sau atașament, ci pentru că drumurile nu mai merg în aceeași direcție. Viața cere mișcare, iar mișcarea presupune renunțare.

Spunem adio și etapelor din noi. Există vârste pe care le părăsim fără să ne dăm seama, iar când realizăm că s-au încheiat, e deja prea târziu să ne întoarcem. Entuziasmul fără teamă, speranțele fără limite, felul simplu de a crede că totul este posibil — toate rămân undeva în urmă, ca niște camere în care nu mai intrăm niciodată.

Nu trăim fără să „murim” puțin. Fără să pierdem ceva ce ne-a fost drag. O relație, o siguranță, o etapă. Poate chiar inocența de a crede că totul depinde doar de noi. 2025 ne-a schimbat. Chiar și acolo unde ne-am prefăcut că suntem la fel.

Fiecare despărțire lasă o urmă. Nu ne distruge, dar ne modifică. Ne obligă să devenim mai atenți, mai prudenți, poate mai tăcuți. Pierdem ceva din spontaneitate, dar câștigăm în înțelegere. Nu mai iubim la fel, dar iubim altfel.

Paradoxal, adio-urile nu sunt doar sfârșituri. Ele sunt și praguri. După fiecare renunțare apare un spațiu nou, în care putem construi ceva diferit. Nu mai suntem aceiași, dar tocmai această transformare ne permite să continuăm.

Poate 2025 nu a fost anul în care am primit tot ce ne-am dorit. Poate a fost anul care ne-a pregătit pentru ce urmează.

A trăi înseamnă, în cele din urmă, să accepți că nimic nu rămâne neschimbat. Că oamenii vin și pleacă, că noi înșine ne transformăm, că timpul nu poate fi oprit. Nu pentru că viața ar fi nedreaptă, ci pentru că aceasta este natura ei.

Adio, 2025!

Nu ca o pierdere, ci ca un pas necesar înainte.