Fără garanții de la Washington, Europa se pregătește pentru un viitor incert. Cum ar arăta, concret, o Uniune Europeană a Apărării

După un an din al doilea mandat al lui Donald Trump și după două ediții ale Conferinței de Securitate de la Munchen, mesajul pentru Europa este tot mai clar: nu se mai poate baza automat pe Statele Unite pentru propria apărare. Poate că sprijinul american va continua. Poate va fi redus. Sau, în cel mai rău scenariu, ar putea lipsi aproape complet.

Mulți lideri europeni încă speră că relația tradițională dintre Europa și SUA – numită „relație transatlantică” – va funcționa și în viitor. Însă această speranță nu mai este o certitudine.

Întrebarea care se pune tot mai des este simplă: dacă Rusia ar ataca un stat membru NATO, ar interveni Washingtonul automat și decisiv?

De ce este pus la îndoială sprijinul SUA

NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) funcționează pe baza unui principiu esențial, cunoscut ca „Articolul 5”: un atac asupra unui stat membru este considerat un atac asupra tuturor. În teorie, asta înseamnă că SUA ar apăra orice aliat european.

Însă, în practică, decizia este politică. Un exemplu ipotetic des invocat: dacă președintele rus Vladimir Putin ar ocupa rapid un oraș de frontieră din Estonia sau ar crea o criză în arhipelagul norvegian Svalbard, ar risca SUA un război lung, cu potențial nuclear, în Europa?

Nu există un răspuns sigur. Iar această incertitudine îi determină pe liderii europeni să discute tot mai serios despre ideea unei „Uniuni Europene a Apărării”.

Ce înseamnă, de fapt, o Uniune a Apărării

O astfel de uniune ar însemna ca statele europene să își asume responsabilitatea principală pentru apărarea continentului. Nu ar însemna neapărat ieșirea din NATO, ci capacitatea de a acționa singure dacă SUA aleg să nu se implice.

Primul pas este evident: mai mulți bani pentru armată. Ar fi nevoie de cel puțin un deceniu de cheltuieli militare mult mai mari. Asta înseamnă investiții în avioane de luptă, nave militare, sisteme de apărare antiaeriană, sateliți militari.

Însă apărarea nu înseamnă doar echipamente „spectaculoase”. Este nevoie și de lucruri mai puțin vizibile, dar esențiale: muniție suficientă, piese de schimb, logistică (transport, aprovizionare), antrenamente comune, creșterea efectivelor armatei – eventual inclusiv revenirea la forme selective de serviciu militar obligatoriu.

Problema este că multe state europene, precum Franța, Italia sau Marea Britanie, au finanțe publice fragile și ar avea dificultăți să susțină singure aceste costuri. Germania este reticentă în privința împrumuturilor comune europene pentru apărare, ceea ce complică situația.

De ce NATO și UE nu sunt suficiente

Deși NATO este principala alianță militară a Europei, ea este dominată de SUA. Dacă Washingtonul nu dorește implicare, Alianța este limitată.

În 2022, de exemplu, NATO a refuzat să impună o zonă de interdicție aeriană deasupra Ucrainei pentru a evita escaladarea directă cu Rusia.

Uniunea Europeană are un pact de apărare (Articolul 42.7 din tratatele UE), care pe hârtie este chiar mai strict decât Articolul 5 al NATO. Însă UE nu este o alianță militară propriu-zisă. Nu are comandament operațional puternic și nu este organizată pentru război clasic.

În plus, atât NATO, cât și UE iau decizii importante prin „unanimitate” – adică toate statele membre trebuie să fie de acord. Asta înseamnă că un singur guvern poate bloca o decizie majoră. Exemple precum Ungaria sau Slovacia, considerate mai apropiate de Moscova, ar putea încetini reacțiile.

Un alt aspect important: UE nu include trei țări esențiale pentru apărarea Europei – Regatul Unit, Norvegia și Turcia.

Coaliția de voință – un posibil nucleu

În contextul războiului din Ucraina, Franța și Regatul Unit au format o „coaliție de voință” – un grup de aproximativ 35 de state pregătite să ofere sprijin de securitate. Printre ele se numără principalele puteri militare europene, dar și țări precum Canada, Japonia și Australia.

Dar, această coaliție nu are statut juridic oficial, nu are un secretariat permanent, nu are autoritate formală.

Totuși, are un avantaj major: include statele dispuse să acționeze și exclude pe cele care ar putea bloca deciziile.

În centrul acestei formule se află grupul „E3” – Franța, Germania și Regatul Unit – extins uneori la „E6” prin includerea Italiei, Spaniei și Poloniei. Țările nordice și baltice joacă și ele un rol influent.

Existența unui mic cartier general operațional la Paris ar putea reprezenta începutul unei structuri mai solide.

Cum ar putea arăta concret o Uniune Europeană a Apărării

O variantă ar fi relansarea Tratatului Uniunii Europei Occidentale (din 1955), care a fost absorbit în UE în 2010. Acesta ar putea oferi baza juridică pentru o nouă alianță militară europeană, care să includă țările UE dispuse să participe, Regatul Unit și Norvegia.

Ideea ar fi formarea unui „Consiliu European de Securitate”, mai flexibil și mai rapid în luarea deciziilor decât structurile actuale.

În esență, Europa ar avea nevoie de:

• O comandă militară unificată
• Planuri clare pentru intervenție rapidă
• Buget comun pentru apărare
• Capacitate de reacție fără dependență totală de SUA

O schimbare de mentalitate

Timp de peste 75 de ani, securitatea Europei a fost garantată în mare parte de Statele Unite. Această realitate a permis statelor europene să investească mai puțin în apărare și mai mult în dezvoltare socială.

Dacă sprijinul american scade semnificativ, această abordare nu mai este sustenabilă. Construirea unei Uniuni Europene a Apărării nu ar fi doar o reformă tehnică, ci o schimbare istorică de mentalitate.

Ar însemna asumarea ideii că Europa trebuie să fie capabilă să se apere singură, inclusiv în fața unui conflict major.

Deocamdată, proiectul este mai degrabă un concept decât o realitate. Dar dacă incertitudinea privind sprijinul american persistă, presiunea pentru transformarea acestei idei într-o structură funcțională va crește.